Limba este cartea de nobleţe a unui neam. (Vasile Alecsandri)

      „Sunt multe daruri moştenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului românesc, însă cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care îl chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc.

          În  limba sa un popor îşi cântă dorurile, în limba sa  un popor îşi clamează bucuriile şi îşi plânge suferinţele, în limba sa un popor îşi mărturiseşte credinţa, în limba sa un popor îşi cinsteşte strămoşii, căci doar în limba sa un popor se înţelege pe deplin.

        O zi dedicată cinstirii limbii române, ultima a lui Gustar, este o sărbătoare. O zi destinată limbii române vine să împlinească triada fundamentală a spiritualităţii româneşti, aşa cum obişnuim să o facem şi atunci când ne cinstim imnul sau drapelul tricolor. Limba naţională nu este doar un simplu mijloc de comunicare funcţională în societate, ci este o parte constitutivă a modului propriu de a fi în lume şi de-a cultiva comuniunea etnică în ţară şi pretutindeni, ca neam sau ca popor.

       Aparţinem marii familii europene, dar, în acelaşi timp păstrăm peste veacuri zestrea lingvistică a latinităţii, ca şi celelalte limbi surori: portugheza, spaniola, franceza, italiana.  La fel de adevărat este şi faptul că, evoluând în condiţii istorice proprii, limba română are particularităţi ce o apropie şi o deosebesc în acelaşi timp de suratele ei de origine.

        Având un aspect unitar, conducând din cele mai vechi timpuri la o bună înţelegere şi comunicare a românilor din oricare parte a arcului carpatin, fie ei munteni, maramureşeni, bucovineni sau dobrogeni, limba română păstrează cel mai fidel particularităţile gramaticale şi de vocabular ale limbii de origine, latina. Peste 70% din vocabularul fundamental, din cuvintele utilizate de toţi vorbitorii, însemnând noţiunile de bază din vorbirea oricăruia dintre noi, sunt de origine latină.

        Sărbătoarea Limbii Române de la 31 august, promovată şi susţinută prin Legea nr. 53/2013 de Parlamentul României, are ca izvor de inspiraţie un moment crucial din istoria recentă a Republicii Moldova, din anul 1989, când limba română a fost declarată limbă de stat şi s-a revenit la grafia latină. Lupta pentru libertate se asocia atunci cu dreptul de a vorbi şi a scrie oficial în limba părinţilor şi a bunicilor de pe ambele maluri ale Prutului.

      După proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, la 27 august 1991, „limba noastră cea română”, cum a numit-o poetul Grigore Vieru, a fost sărbătorită în fiecare an, la data de 31 august, în mod oficial în Republica Moldova, şi cu un ecou pozitiv în România, prin manifestări de recunoştinţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a sfintei conştiinţe de neam, a comuniunii de cuget, de credinţă, de limbă şi de simţire românească.

         Astfel îşi exprima Grigore Vieru, conştiinţă civică ce a depăşit graniţele Basarabiei, convingerile şi înţelesurile adânci legate de cinstirea limbii române:

“ Limba unui popor este istoria lui. Limba nu este a scriitorilor, a savanţilor lingvişti, a învăţătorilor de limbă şi literatură, ea aparţine poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor, înălţându-i strălucitoarea fiinţă, adică aparţine strămoşilor noştri. Şi mai ales celor care vin după noi. Vorbindu-ne corect şi frumos limba, tinzând a o vorbi corect şi frumos, pomenim astfel pe străbuni, pe cei pe care au creat… societatea cuvintelor civilizate. Uitând un cuvânt trebuincios, o expresie din comoara graiului, uiţi ceva din istoria poporului tău.(…)

Avem un grai cu ochi umezi de dor şi istorie… Un grai cu tâmple îmbrobonate de roua trudei creatoare. Nicăieri dorul nostru de desăvârşire nu s-a arătat mai clar şi mai cu tărie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi.

Frumos trebuie să vorbim cu toţii – elevul, studentul, agronomul, inginerul, dascălul de fizică, muncitorul simplu – pentru că maturitatea culturii publice, a spiritului poporal, spunea marele Eminescu, se manifestă cu deosebire în limba sa şi între culţii unui popor se numără cu deosebire numai aceia care au suit înălţimea şi domină terenul întreg. Frumos nu în sensul în care înţeleg unii să vorbească, adică de-a folosi la fiecare pas câteva neologisme pe care nu le înţeleg ceilalţi, iar uneori nici vorbitorul chiar, ci în accepţia superioară, adică de-a logodi plastic, armonios în vorbirea orală ori scrisă cele mai obişnuite cuvinte. Să fiu înţeles drept, nu ne războim cu neologismele. Limba este o fiinţă vie, mereu în dezvoltare, şi ea trebuie mereu să fie sensibilă la toate înnoirile economice, sociale, culturale ale vieţii. Adică trebuie să altoiască în cuprinsul ei toate cuvintele noi, necesare, restructurându-le, bineînţeles, după firea şi legile ei.    Limba este comoara cea mai de preţ a poporului şi veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să pirotească nicicând.

         Începând cu anul 2006 manifestări dedicate limbii române încep să aibă loc şi în ţara noastră şi, după ce trece prin faza unui proiect, din 13 martie 2013,  printr-o lege promulgată de preşedintele de atunci al României, se instituie ca ziua de 31 august să devină Ziua Limbii Române, ce urmează să fie sărbătorită de către autoritățile publice din România și de către reprezentanțele diplomatice din străinătate,  prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative și artistice cu caracter evocator sau științific, consacrate originii şi devenirii limbii române.

      Dincolo de momentul evocator al sărbătorii în sine, nu voi insista pe informaţii consacrate prin uzul şcolar, nici nu voi realiza un curs despre istoria limbii noastre, ci mă voi opri asupra modului în care aceasta se reflectă în conştiinţa unor importanţi corifei ai condeiului, scriitori sau oameni de cultură, trecuţi sau prezenţi.

       Cu secole în urmă, parcă anticipând acest ceas aniversar, Ienăchiţă Văcărescu lăsă viitorimii,  păstrate în memoria timpului, cuvinte de adâncă simţire şi cugetare românească, adunate într-un  veritabil testament literar:

Urmasilor mei Văcăresti !

Las vouă mostenire:
Creşterea limbei românesti
Şi-a Patriei cinstire.

“Limba este cartea de nobleţe a unui neam.”- spunea  Vasile Alecsandri

“A încerca să traduci dintr-o limbă înseamnă să abaţi un pârâu din albia-i de muşchi; în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice.” adaugă –Alecu Russo

Pentru Ioan Slavici “Limba română este comoara fără cheie.”

 “Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam, călit la focul atâtor încercări de pierzanie.” Ion Luca Caragiale

     Pentru Eminescu, cel pentru care mlădierea limbii noastre este sinonimă cu desăvârşirea, „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea“ şi „numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin“. „Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi a simţi româneşte“.„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“, „Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”.

        Nichita Stănescu a iubit Limba Română ca pe un lucru sfânt. A iubit toate cuvintele limbii române. Şi-a dat seama de unicitatea acestei limbi când a învăţat o limbă străină, aşa cum singur mărturisea: “A vorbi despre limba română este ca o duminică. (…)Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”

 “Să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” – spune şi Emil Cioran.

“Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet.”- afirmă un alt scriitor român, Fănuş Neagu.

“Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate acestea se pot exprima în limba română prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică fiinţa umană în totalitatea sa.”–  mărturiseşte Mircea Eliade – scriitor şi istoric al religiilor

 “Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conţine. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ţi-o conferă, de parcă aş avea două staţii, una a limbii pe care o întrebuinţez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine. Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi.” spune şi Herta Muller, scriitoare de origine română, cea care a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2009.

     Întrând într-un registru pur literar, nu putem să nu menţionăm o adevărată odă închinată limbii române de poetul Alexei Mateevici :

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântâ,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii. (…)

       În mod cert această suită de panseuri destinate importanţei limbii române şi întocmită total aleator, este departe de a lua sfârşit şi nu s-a dorit una exhaustivă. Rămâne însă un mare adevăr ce le uneşte: că această sărbătoare nu este numai a limbii noastre, ci a spriritului însuşi de român, şi că ele vor curge probabil tot atâta timp cât Dunărea bătrână îşi împlineşte destinul nesecat în marea deltă.

    Permiteţi-mi să închei printr-un poem cu rezonanţă de bazalt, al aceluiaşi mare poet de dincolo de Prut, Grigore Vieru, intitulat “ În limba ta”

În aceeaşi limbă
Toata lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poti opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

prof. Mihaela Lambru