Ce dor mi-a fost de tine, Cantemir!

Pe 10 octombrie 2026, pentru absolvenții promoției 1986 ai Colegiului Național Militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza, distanța dintre prezent și trecut a dispărut. Cei care în urmă cu patru decenii au ieșit pe porțile Cantemirului cu tinerețea în priviri, cu visuri mari în suflet, cu nerăbdarea de a începe viața și de a-și transforma speranțele în realitate, s-au întors acum aici, la revederea de patruzeci de ani, pentru că există ceva ce timpul nu a putut șterge: dorul. Dorul de colegi, de profesori, de viața trăită împreună, zi de zi, dorul de ei înșiși, cei care erau atunci. În 1986 și-au luat la revedere unii de la alții, dar și de la anii de liceu. Au plecat, ducând fiecare în geanta tip de permisie și vacanță, destinul său și amintirea unui timp, unui loc și unui nume pe care nu aveau să îl uite niciodată: Cantemir.

Patruzeci de ani de la absolvirea promoției 1986
Cu emoție și recunoștință în suflet, absolvenții de acum patruzeci de ani au trecut pragul Colegiului Național Militar “Dimitrie Cantemir” într-o dimineață însorită de octombrie 2026. În contrast cu atmosfera colorată și pitorească a târgului ce se desfășura în centrul orașului Breaza, liniștea sobră și solemnă din interiorul colegiului era ca o anunțare a evenimentului care urma. Foștii colegi s-au adunat pe platoul Pavilionului Învățământ. Revederea a fost ceva minunat și emoționant. Un zâmbet, o strângere de mână, o atingere prietenească pe umăr, o întâmplare din timpul liceului au fost de ajuns pentru ca patruzeci de ani aproape să nu mai existe. Ei, cei de atunci, se simțeau și pe mai departe legați de același început.
Și a început programul festiv. În fața Comandamentului, la fel ca în vremea când erau elevi, absolvenții din 1986 s-au așezat în formație. Imnul național și cel al liceului au vibrat în liniștea din jur și în sufletul lor. În continuare, au rostit discursuri actualul și fost comandant al colegiului, el însuși absolvent al promoției 1986, iar preotul militar a ținut o slujbă, cerând binecuvântarea divină asupra celor prezenți. La final, în acordurile “Imnului Eroilor”, o coroană de flori a fost depusă la Troița din incinta campusului, pentru a păstra vie amintirea celor care nu mai sunt.

În holul Pavilionului Învățământ așteaptă, neclintit, Dimitrie Cantemir
Aici s-a încheiat întâlnirea de la Comandament. Alături de profesori, cei ce au participat la revederea de patruzeci de ani de la absolvire au intrat la clase pentru ora de dirigenție. Cu această ocazie, fiecare a povestit despre sine, despre reușitele sale, despre ceea ce i-a oferit viața. Acesta a fost momentul când s-a dovedit că o promoție nu este doar o înșiruire de nume într-un catalog sau cele câteva fotografii de la absolvire, ci o familie alcătuită din destine diferite, dar legate printr-o origine comună. O familie care atunci când se reunește, descoperă că legătura nu a dispărut. Spre deosebire de alte astfel de familii, cea a elevilor de la Colegiul Național Militar din Breaza are un mare părinte spiritual: pe Dimitrie Cantemir.
Istoria consemnează că statuia monumentală a lui Dimitrie Cantemir de la Breaza a fost modelată în anul 1952 de sculptorul Marius Butunoiu, care conducea Studioul de Arte Plastice al Armatei. Lucrarea îl înfățișează pe marele cărturar în jilțul domnesc, cu o carte în mâna stângă și sceptrul în dreapta, într-o ipostază care sugerează înțelepciunea și autoritatea.
În toți acești patruzeci de ani, așezat în jilțul său voievodal, cu cărțile alături, domnitorul și cărturarul Cantemir și-a așteptat, neclintit, în holul Pavilionului Învățământ, copiii plecați. În privirea lui de piatră au rămas toate generațiile care au trecut prin fața sa, cu emoții, despărțiri și reveniri. Doar Cantemir știe cât de prețios este pentru foștii absolvenți faptul de a fi din nou împreună într-un loc ce le-a fost cândva, casă!

Cu gândul la anii de liceu
Casă este Colegiul Național Dimitrie Cantemir din Breaza și pentru actualii cantemiriști, pe care absolvenții de acum patruzeci de ani i-au întâlnit pe aleile campusului după încheierea orei de dirigenție. Fete și băieți în uniformă, frumoși, demni, inteligenți, educați și respectuoși, ei sunt cele mai tinere odrasle spirituale ale lui Dimitrie Cantemir. Peste ani, dorul de Cantemir îi va aduce și pe ei aici, la revederea promoției. În fața statuii marelui voievod, se vor regăsi, așa cum erau cândva, adolescenți, împreună, la începutul tuturor drumurilor. Ei știu că întâlnirea cu el i-a schimbat pentru totdeauna, i-a făcut să simtă că aparțin acestui loc. În acele clipe, cu gândul la anii de liceu, care au rămas vii, cu venerație în suflet, cu ochii strălucind de o vie emoție și cu inima plină de bucurie, aceștia vor șopti, la fel ca atâtea alte promoții înaintea lor:

• Ce dor mi-a fost de tine, Cantemir!

Corina Diamanta Lupu
București,
15.10.2026

O ADOLESCENȚĂ ÎN HAINE MILITARE

 

Pe 3 septembrie 2016 am trecut pentru prima dată, pragul fostului Liceu Militar de la Breaza, Prahova, în prezent Colegiul Național Militar “Dimitrie Cantemir”. Am ajuns aici invitată la o ocazie de bucurie: întâlnirea de 30 de ani a promoției 1986. Cu emoție în suflet, am pornit-o, după ce am depășit controlul de la poartă, pe aleea ce duce spre Comandament. De o parte și de alta a aleii, tufele mari de tuia semănau cu niște străjeri ce păzeau de o eternitate acel loc. În fața Comandamentului, absolvenții promoției se adunaseră deja, alături de profesorii lor, azi pensionari. De aici, de la Comandament, se vedeau, unduioase, de jur împrejur, dealurile din Breaza, acum de un verde stins. Soarele săgeta din înalt și în lumina dimineții de început de septembrie, în aerul curat și binefăcător, totul arăta senin și natural.

 

Frumusețea peisajului m-a ajutat să mă integrez repede. Am făcut cunoștință cu câțiva dintre cei prezenți și am început să discutăm despre eveniment. Eram puțin surprinsă, căci mă așteptam să văd o mare de uniforme militare. Însă nimeni nu purta așa ceva. Aveam să descopăr imediat că milităria urma să fie dată jos din pod altfel. Ca la un semnal nevăzut, în clipa când locțiitorul comandatului colegiului i-a invitat pe foștii elevi să se așeze pe clase, toți ca unul, s-au grupat ordonat, pe patru șiruri, în fața Comandamentului. În câteva secunde eram ei și noi. Militarii, chiar dacă în costume elegante și nu în uniformă, făceau un bloc compact, diferit. În spatele lor rămăseseră soțiile și copiii, care îi însoțeau.

 

Au răsunat un ostășesc “Gaudeamus Igitur” și discursurile mai-marilor colegiului. În poziție de drepți, promoția 1986 a ascultat în liniște deplină, cuvântările. Imediat după aceea, locțiitorul comandatului ne-a anunțat că va avea loc depunerea unei coroane de flori la Troița din fața Comandamentului, în amintirea celor dispăruți. Și iarăși, foștii absolvenți au fost una. Fără să primească un ordin scurt, la primul acord al “Imnului Eroilor”, întreaga formație a făcut stânga-împrejur, într-o sincronizare ce uimea, dacă te gândeai că de 30 de ani, ei nu mai repetaseră laolaltă mișcarea aceasta. Venise timpul pentru momentul de reculegere. În tot acest răstimp, cât a durat momentul de reculegere, în mintea mea au revenit, obsedante, cuvintele mumei lui Ștefan cel Mare: “Du-te la oştire! Pentru ţară mori!/Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

 

M-a adus la realitate aceeași mișcare simultană, concentrată, identică: al doilea stânga-împrejur, la finalul momentului de reculegere, din nou fără a se primi vreun ordin. Apoi, s-au rupt rândurile. Au urmat fotografiile – cu profesorii, cu clasa, cu dirigintele, cu promoția – și s-au dăruit buchete de flori. În curtea colegiului, băieții au sădit un brăduț, ca semn că promoția lor trecuse încă o dată pe acolo. După o gustare luată pe platoul din fața Pavilionului Învățământ, s-a intrat pe clase, în câte o sală de curs, cu dirigintele și catalogul. Ne-am așezat în bănci, s-a strigat catalogul și unul câte unul, foștii absolvenți și-au depănat povestea vieții, așa cum se derulase ea, de la ultima lor întâlnire. La plecare, s-au făcut iarăși poze și am vizitat colegiul: sala de sport, sala de mese, terenul de sport, poligonul militar, unul dintre dormitoarele de băieți.

 

În dormitor soarele invada fiecare colțișor și lumina albul așternuturilor. Am numărat paturile: erau nouă într-o cameră. Pe fiecare pat fusese lipită o etichetă cu numele ocupantului, clasa și compania din care acesta făcea parte. Nume oarecare, ce nu îmi spuneau nimic. Numele unor adolescenți. În curând, aveau să înceapă școala. Se întorceau singuri, fără părinți, între acele ziduri. Acasă rămânea vacanța. Aici îi așteptau școala și armata. “Du-te la oștire”, auzeam iarăși și iarăși, îndemnul istoric. M-am apropiat de fereastră. Se vedeau dealurile.

 

Lângă fereastră, un pat. Pe etichetă scria că pe elevul repartizat acolo îl chema Paulian. Nu aveam idee cine era. Nu îl întâlnisem niciodată și nici nu vorbisem vreodată cu el. Nu îi știam nici glasul și nici chipul. Puteam doar să mi-l imaginez, însă acest exercițiu nu îmi era de mare folos. Nici el nu știa cine sunt eu. Și atunci, am făcut ceea ce inima mi-a spus să fac. Cu un pix împrumutat, pe un petic de hârtie rupt dintr-o agendă, cu un scris nervos, am mâzgălit în grabă aceste rânduri: “Bună Paulian, Mă numesc Corina. Îți doresc din suflet să îți găsești adevăratul drum în viață! Baftă! Să nu te descurajezi niciodată!“ Am scris și i-am strecurat bilețelul în pat, între rombul făcut de cearșaful plic și pătură, lăsând un capăt afară, pentru ca el să îl poată observa.

 

Am scris și am plecat cu ochii plini de lacrimi. Cu câteva ore mai devreme, aici răsunase “Gaudeamus Igitur”, imnul tinereții. “Să ne bucurăm, așadar! ”, spunea cântecul. “Trăiască școala!… Trăiască profesorii!… Trăiască patria!” Am luat-o în jos, pe aleea pe care venisem de dimineață, printre șirurile de tuia. La ieșire m-am nimerit lângă unul dintre baieții promoției 1986. L-am auzit spunându-i soției:

 

– Vreau să mergem împreună să revedem gara. Știi că atunci când primeam o permisie de la liceu, de acolo luam trenul spre casă…

 

Corina Diamanta Lupu

București

8 septembrie 2016

[flagallery gid=268]