Revedere promoţia 1986

O ADOLESCENȚĂ ÎN HAINE MILITARE

 

Pe 3 septembrie 2016 am trecut pentru prima dată, pragul fostului Liceu Militar de la Breaza, Prahova, în prezent Colegiul Național Militar “Dimitrie Cantemir”. Am ajuns aici invitată la o ocazie de bucurie: întâlnirea de 30 de ani a promoției 1986. Cu emoție în suflet, am pornit-o, după ce am depășit controlul de la poartă, pe aleea ce duce spre Comandament. De o parte și de alta a aleii, tufele mari de tuia semănau cu niște străjeri ce păzeau de o eternitate acel loc. În fața Comandamentului, absolvenții promoției se adunaseră deja, alături de profesorii lor, azi pensionari. De aici, de la Comandament, se vedeau, unduioase, de jur împrejur, dealurile din Breaza, acum de un verde stins. Soarele săgeta din înalt și în lumina dimineții de început de septembrie, în aerul curat și binefăcător, totul arăta senin și natural.

 

Frumusețea peisajului m-a ajutat să mă integrez repede. Am făcut cunoștință cu câțiva dintre cei prezenți și am început să discutăm despre eveniment. Eram puțin surprinsă, căci mă așteptam să văd o mare de uniforme militare. Însă nimeni nu purta așa ceva. Aveam să descopăr imediat că milităria urma să fie dată jos din pod altfel. Ca la un semnal nevăzut, în clipa când locțiitorul comandatului colegiului i-a invitat pe foștii elevi să se așeze pe clase, toți ca unul, s-au grupat ordonat, pe patru șiruri, în fața Comandamentului. În câteva secunde eram ei și noi. Militarii, chiar dacă în costume elegante și nu în uniformă, făceau un bloc compact, diferit. În spatele lor rămăseseră soțiile și copiii, care îi însoțeau.

 

Au răsunat un ostășesc “Gaudeamus Igitur” și discursurile mai-marilor colegiului. În poziție de drepți, promoția 1986 a ascultat în liniște deplină, cuvântările. Imediat după aceea, locțiitorul comandatului ne-a anunțat că va avea loc depunerea unei coroane de flori la Troița din fața Comandamentului, în amintirea celor dispăruți. Și iarăși, foștii absolvenți au fost una. Fără să primească un ordin scurt, la primul acord al “Imnului Eroilor”, întreaga formație a făcut stânga-împrejur, într-o sincronizare ce uimea, dacă te gândeai că de 30 de ani, ei nu mai repetaseră laolaltă mișcarea aceasta. Venise timpul pentru momentul de reculegere. În tot acest răstimp, cât a durat momentul de reculegere, în mintea mea au revenit, obsedante, cuvintele mumei lui Ștefan cel Mare: “Du-te la oştire! Pentru ţară mori!/Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

 

M-a adus la realitate aceeași mișcare simultană, concentrată, identică: al doilea stânga-împrejur, la finalul momentului de reculegere, din nou fără a se primi vreun ordin. Apoi, s-au rupt rândurile. Au urmat fotografiile – cu profesorii, cu clasa, cu dirigintele, cu promoția – și s-au dăruit buchete de flori. În curtea colegiului, băieții au sădit un brăduț, ca semn că promoția lor trecuse încă o dată pe acolo. După o gustare luată pe platoul din fața Pavilionului Învățământ, s-a intrat pe clase, în câte o sală de curs, cu dirigintele și catalogul. Ne-am așezat în bănci, s-a strigat catalogul și unul câte unul, foștii absolvenți și-au depănat povestea vieții, așa cum se derulase ea, de la ultima lor întâlnire. La plecare, s-au făcut iarăși poze și am vizitat colegiul: sala de sport, sala de mese, terenul de sport, poligonul militar, unul dintre dormitoarele de băieți.

 

În dormitor soarele invada fiecare colțișor și lumina albul așternuturilor. Am numărat paturile: erau nouă într-o cameră. Pe fiecare pat fusese lipită o etichetă cu numele ocupantului, clasa și compania din care acesta făcea parte. Nume oarecare, ce nu îmi spuneau nimic. Numele unor adolescenți. În curând, aveau să înceapă școala. Se întorceau singuri, fără părinți, între acele ziduri. Acasă rămânea vacanța. Aici îi așteptau școala și armata. „Du-te la oștire”, auzeam iarăși și iarăși, îndemnul istoric. M-am apropiat de fereastră. Se vedeau dealurile.

 

Lângă fereastră, un pat. Pe etichetă scria că pe elevul repartizat acolo îl chema Paulian. Nu aveam idee cine era. Nu îl întâlnisem niciodată și nici nu vorbisem vreodată cu el. Nu îi știam nici glasul și nici chipul. Puteam doar să mi-l imaginez, însă acest exercițiu nu îmi era de mare folos. Nici el nu știa cine sunt eu. Și atunci, am făcut ceea ce inima mi-a spus să fac. Cu un pix împrumutat, pe un petic de hârtie rupt dintr-o agendă, cu un scris nervos, am mâzgălit în grabă aceste rânduri: “Bună Paulian, Mă numesc Corina. Îți doresc din suflet să îți găsești adevăratul drum în viață! Baftă! Să nu te descurajezi niciodată!“ Am scris și i-am strecurat bilețelul în pat, între rombul făcut de cearșaful plic și pătură, lăsând un capăt afară, pentru ca el să îl poată observa.

 

Am scris și am plecat cu ochii plini de lacrimi. Cu câteva ore mai devreme, aici răsunase “Gaudeamus Igitur”, imnul tinereții. “Să ne bucurăm, așadar! ”, spunea cântecul. “Trăiască școala!… Trăiască profesorii!… Trăiască patria!” Am luat-o în jos, pe aleea pe care venisem de dimineață, printre șirurile de tuia. La ieșire m-am nimerit lângă unul dintre baieții promoției 1986. L-am auzit spunându-i soției:

 

– Vreau să mergem împreună să revedem gara. Știi că atunci când primeam o permisie de la liceu, de acolo luam trenul spre casă…

 

Corina Diamanta Lupu

București

8 septembrie 2016

[flagallery gid=268]