Trebuie să ne cunoaştem istoria naţională şi trebuie să nu ne uităm niciodată înaintaşii, au afirmat elevii clasei a X –a B la ora de dirigenţie, dedicată „Zilei Veteranilor de Război”. Vineri, 5 mai 2017, în prezenţa doamnei diriginte Cornelia Bădilă şi a reprezentantelor Centrului Documentare-Informare, elevele fruntaş Mihaela Ţiboacă şi Cristina Moraru, prin prezentările oferite şi poeziile citite, au scos în evidenţă sacrificiul celor care au luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial.
Cu emoţie, elev fruntaş Cristina Moraru a adus în prim plan povestea străbunicului ei, veteranul de război Ilie Moraru (Emilian, aşa cum îi spun toţi prietenii), care a reprezentat şi reprezintă un model în viaţă pentru ea. Poate povestirile lui, despre anii grei de război, anii petrecuţi departe de casă, de cei dragi, m-au determinat să aleg cariera militară, să duc mai departe dragostea pentru haina militară, pentru ţară, pentru locurile din care vin şi eu, din comuna Băbiciu, satul liniar de câmpie din Judeţul Olt.
„Sentimentele şi trăirile oşteanului de pe front, din prima linie sunt redate cu o copelşitoare sinceritate şi nedisimulare în povestirea domnului Emilian Moraru – veteran de război. Mic de statură, parcă micşorat şi mai mult de povara anilor, slab şi cu părul alb, cu privirea tremurândă, cu faţa-i brăzdată de grijile şi dorurile vieţii, ţăran din tată-n fiu, truditor pe pământul patriei, domnul Emilian Moraru este singurul veteran de război şi cel mai vârstnic om din satul lui, Băbiciu, sat oltenesc, de pe malul Oltului. Aici s-a născut, în data de 15 iunie 1915 (deci are în prezent 102 ani), tot aici a copilărit, şi-a crescut copiii, a muncit şi trăieşte şi azi. Familia din care făcea parte, familie simplă de ţărani români, plină de virtuţi, nu era singulară în ţara noastră. Ea era o părticică din marea familie a ţărănimii române din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o clasă omogenă, păstrătoare fidelă a tradiţiilor milenare, a valorilor morale şi spirituale ale românilor, a aceleiaşi limbi vorbite pe toate plaiurile româneşti.
Ţăranii formau baza majoritară a armatei care în război au dovedit o înaltă conştiinţă naţională şi au plătit cea mai mare şi grea jertfă de sânge.
A lucrat pământul ţării pe care l-a iubit necontenit şi pe care l-a apărat în lungii ani de război, atât pe teritoriul ţării, cât şi în Uniunea Sovietică. S-a căsătorit cu Floarea, soţie care i-a dăruit trei feciori şi care l-a părăsit la vârsta de 70 de ani, cu mult timp după moartea primului lor băiat, în vârstă de 18 ani, care suferea de pneumonie.
Şi acum, la această venerabilă vârstă, domnul Moraru povesteşte nepoţilor şi strănepoţilor săi, cu aceeaşi dragoste în privire, despre anii petrecuţi în război, despre lupta pe care a dus-o departe de familie, departe de plugul şi câmpul său, departe de casă, acolo unde de fapt îi era locul şi rostul. Dar trebuia să aducă pacea şi liniştea în ţară, trebuia să recucerească pământul pierdut, trebuia să elibereze ţara dragă, trebuia să cucerească libertatea, liniştea şi pacea. Uneori, se opreşte să-şi aducă aminte, ezită, apoi deşiră firul de borangic al amintirilor de mult acoperite de colbul uitării. Unele evenimente nu se mai regăsesc, le-a uitat, le-a pierdut în lungul şir al anilor pe care-i numără. Toate s-au petrecut de mult, parcă într-o altă viaţă, de fapt toţi ai lui, prietenii, fetele din hora satului, soţia, băiatul, părinţii, sunt duşi demult, toţi sunt dincolo…. îl aşteaptă. Dar … dânsul se încăpăţânează să stea printre noi, să ne povestească de acei ani … ani grei de război, ani de nenorociri, …. să se plimbe singur pe uliţa satului, … să-şi dorească s-o vadă pe Cristina mergând pe dig, pe digul de pe malul Oltului…
„Îmi amintesc şi acum ziua în care au venit şi mi-au spus că trebuie să merg cu ei în război. Era luna august 1941, o căldură înăbuşitoare. A trebuit să-mi las soţia şi copiii şi să îmbrac haina militară. Eram fericit, dar în acelaşi timp şi speriat. Ştiam că o fac pentru binele ţării. Dacă nu noi, atunci cine? … Eram un simplu soldat, dar căpitanul era mândru de mine. Am luptat pentru a-mi apăra ţara, graniţele ei, până în momentul în care am fost rănit în picior. În Rusia duşmanii m-au împuşcat în picior. Imediat căpitanul m-a trimis în ţară, la Spitalul Militar din Bucureşti. Spitalul era deja plin de soldaţii răniţi pe front. De la spital m-au trimis în Polonia pentru a fi operat. Acolo mi-au scos glonţul din picior şi am rămas câteva luni în acel spital pentru recuperare, urmând să mă întorc pe front. Războiul s-a terminat în anul 1945, lăsând în urmă multe victime – eroii României.“[…]
Emilian Moraru a primit multe decoraţii şi diplome, din partea Primăriei comunei Băbiciu, a Ministerului Apărării Naţionale şi a Centrului Militar Olt. În data de 03 martie 2017, domnia sa a fost avansat la gradul de sublocotenent de către Ministerul Apărării Naţionale.
[flagallery gid=378]